Allantua

Questa storia era comune a tante giovani molti anni fa.

Quando in ogni zona prativa con l’arrivo della bella stagione era tagliata l’erba.

Bambine e ragazze portavano il mangiare agli uomini padri e fratelli, saliti di buon mattino nei luoghi di fienagione

Ve voggiu cunto’ sta storia de na figgetta.

Nata e vissciua, cumme tante otre, tanti anni fa, in te na famiggia cun quattru fre, ma sulu na so.

Quando vegniva l’este’, pe tante figgette de campagna, nu l’ea sempre na bella stagiun.

I ommi, i figgio’ e un buttigiun de vin, partivan a mattin fitu, pe ando’ a seigo’ in ti pre.

I figgio’, rancavan e prie de in mesu all’erba e poi stavan a vedde e a imparo’ dai ommi, a dovio’ u feru.

Cun a messuia, taggiavan l’erba pei cuniggi.

Se u gh’ea tempu, andavan a zugo’ a fo de capanette in tu boscu.

Quella povia figgetta, invece, a restova da sula in te quella ca.

U gh’ea tantu da travagio’ a duveiva do recattu, a galline, cuniggi e crave.

Ma a na serta ua, so mue’ a ghe bragiova ” Mescite che u l’è tardi!”

Perché tutti i giorni, duveiva purto’ da mangio’ ai ommi lasciu’ in tu briccu.

A cianseiva, quella povia figgetta, a camallo’ tutta quella roba.

Sciu’ pe quella munta’ , ma guai a senti’ e campane de messugiurnu !

Primma de arrivo’ in simma au briccu !

Ean botte e casci in tu cu, da so pue’, perche’ a “sea persa pe stradda”.

E allantua, sciu da quelli bricchi.

Sutta un su che u sciappava e prie a l’andova quella povia figgetta.

Cun u co in gua, pe tanti giurni pe tutta l’este’.

Francesco Baggetti

Lascia un commento